Există momente în viață când corpul începe să transmită semnale greu de ignorat. Uneori sunt dureri difuze, alteori senzații stranii, oboseală care nu trece sau tulburări digestive ce par să apară fără un motiv clar. O persoană ajunge să meargă la analize, apoi la alți specialiști, poate chiar să repete investigațiile în speranța că, de data aceasta, se va găsi o cauză certă. Dar rezultatele rămân bune, medicii spun că „totul este în regulă”, iar suferința rămâne la fel de reală. Între „nu se vede nimic la analize” și „eu simt că ceva nu e în regulă” se creează un spațiu incomod, de confuzie și vulnerabilitate.

Acesta este adesea locul în care își face loc tulburarea de simptome somatice — o afecțiune în care persoana trăiește simptome fizice persistente sau recurente, care provoacă disconfort semnificativ și afectează funcționarea de zi cu zi. Chiar și atunci când investigațiile medicale ies normale, durerea și trăirea subiectivă nu sunt „închipuite”. Dimpotrivă, ele sunt reale, apăsătoare, uneori copleșitoare.

În această tulburare, corpul și mintea intră într-un dialog strâns, iar corpul ajunge să exprime ceea ce psihicul poate nu a găsit încă limbajul potrivit pentru a formula. Conceptul de amplificare somatică, descris în literatura de specialitate, explică de ce o persoană poate percepe o palpitație obișnuită ca pe un semn de pericol sau o senzație digestivă banală ca pe o potențială boală. Sistemul nervos devine hipersensibil la semnalele corporale, iar mintea le interpretează cu îngrijorare crescută.

Tulburarea de simptome somatice nu este o problemă de caracter, nu ține de „slăbiciune” sau „imaginație”. Este un mod particular, profund uman, prin care corpul încearcă să transmită că ceva din interior are nevoie de atenție, reglare și grijă.

 

 

1. Cum apar simptomele? Corpul ca povestitor

Persoana care trăiește această tulburare nu caută atenție, nu exagerează, nu inventează. Suferința este cât se poate de reală — și tocmai acesta este paradoxul. Simptomele apar adesea ca urmare a unei sensibilități crescute la semnalele corporale normale. Arthur Barsky, unul dintre cei mai respectați autori în domeniul psihosomaticii, a descris acest fenomen sub numele de „amplificare somatică”: o stare în care corpul pare să transmită semnale mai puternice decât la o persoană obișnuită, iar mintea le interpretează ca pe posibile semne ale unei boli grave.

La început, poate fi doar un junghi trecător în piept. Apoi o amețeală. O senzație ciudată în stomac. Un tremur al mâinilor. O palpitație care durează două secunde. Dar când atenția se mută persistent către corp, ceea ce era o senzație minoră devine un stimul de alarmă. Oamenii încep să își monitorizeze corpul cu o acuitate aproape dureroasă. Fiecare mică schimbare devine un posibil pericol. Și, odată pornit acest mecanism, corpul reacționează cu și mai mult stres — iar stresul amplifică simptomele. Apare astfel un cerc vicios greu de întrerupt fără ajutor.

Ceea ce se întâmplă în corp este adesea rezultatul unei combinări subtile:

• stres cronic sau stres acumulat în timp
• experiențe emoționale ignorate, amânate sau nespuse
• trăiri traumatice sau perioade de suprasolicitare
• un temperament sensibil sau atent la senzațiile corporale
• încrederea scăzută în semnalele propriului corp

Când sistemul nervos este suprasolicitat, corpul începe să „vorbească” prin simptome. Nu o face ca să pedepsească, ci pentru a semnala că resursele sunt depășite. Unii specialiști vorbesc despre corp ca despre un „traducător al lumii interioare”: ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte devine senzație fizică.

 

 

2. De ce analizele ies bune, dar simptomele rămân?

Acesta este unul dintre cele mai frustrante aspecte pentru cei care trăiesc cu această tulburare. Faptul că investigațiile medicale nu arată o cauză organică clară nu înseamnă că simptomele sunt ireale. Înseamnă doar că originea lor nu este strict biologică.

Sistemul nervos autonom – responsabil cu reglarea respirației, digestiei, ritmului cardiac – poate reacționa disproporționat la stres, generând senzații corporale intense. Așa se explică:

• palpitațiile fără cauză cardiologică,
• durerile musculare fără inflamație,
• tulburările digestive fără patologii,
• amețelile fără modificări neurologice,
• oboseala persistentă, deși analizele sunt bune.

Corpul funcționează ca un sistem integral: psihicul, emoțiile și biologia nu sunt compartimente separate, ci fațete ale aceluiași organism.

 

 

3. Cum se construiește sensul acestor simptome: știința din spatele trăirilor

Arthur Barsky a contribuit esențial la înțelegerea modului în care oamenii percep senzațiile corporale. El arată că unii indivizi au o sensibilitate crescută la modificările fiziologice minore, pe care le interpretează în mod catastrofic.

Nu pentru că vor asta, ci pentru că sistemul lor de alarmă este mai ușor de activat.

Astfel:

• un disconfort devine durere intensă,
• un spasm devine semnul unei boli grave,
• oboseala devine „ceva în neregulă cu mine”.

Această interpretare se întărește în timp, mai ales când persoana se concentrează frecvent asupra corpului, verifică simptomele sau caută reasigurări.

Neuroștiința și psihologia modernă au început abia în ultimele decenii să explice modul în care corpul și mintea colaborează. Concluziile sunt fascinante: creierul nu este un simplu receptor al senzațiilor, ci un interpret activ. El decide, într-un fel, dacă o senzație devine durere, dacă un junghi devine semnal de panică sau doar un mic disconfort trecător.

Cercetările arată că:

• stresul cronic modifică modul în care sistemul nervos procesează senzațiile;
• traumele timpurii pot sensibiliza centrii nervoși ai durerii;
• persoanele care au dificultăți în identificarea sau exprimarea emoțiilor (alexitimia) tind să resimtă stresul mai ales corporal;
• anxietatea poate distorsiona interpretarea semnalelor interne.

Astfel, simptomele nu sunt „imaginate”, ci sunt rezultatul unei interacțiuni complexe între corp, emoții, creier și istorie personală. Un întreg ecosistem interior.

 

 

4. Rolul traumelor și al emoțiilor: „Când corpul spune nu”

Mulți oameni descoperă că simptomele fizice au apărut în perioade de pierdere, schimbări majore, abuz emoțional, stres intens sau ani de funcționare „pe pilot automat”.

Bessel van der Kolk explică în lucrările sale că traumele, mai ales cele din copilărie, pot rămâne imprimate în corp. Sistemul nervos învață să fie în alertă, tensionat, pregătit pentru pericol. În timp, acest mod de funcționare poate da naștere la simptome fizice.

Corpul nu uită. Iar când emoțiile nu au loc sau limbaj, corpul devine scena pe care se exprimă.

 

 

5. Cum arată tulburarea în viața de zi cu zi?

Persoana poate trăi:

• grijă constantă legată de sănătate
• vizite medicale repetate, uneori epuizante
• dificultăți în concentrare din cauza simptomelor
• frică că simptomele ascund o boală gravă
• restrângerea activităților pentru a „nu agrava” situația
• un sentiment de neînțelegere din partea apropiaților
• rușine sau vinovăție pentru că „nu e nimic găsit”, dar suferința persistă

Tulburarea afectează relațiile, munca, somnul, dispoziția, calitatea vieții – nu pentru că persoana „se lamentează”, ci pentru că corpul ei simte cu intensitate.

 

 

6. Ce ajută? Vindecarea ca proces

Vindecarea în tulburarea de simptome somatice nu înseamnă „să nu mai simți nimic”, ci să înveți să trăiești într-un corp mai calm, mai ascultat, mai înțeles. Abordarea este integrativă și poate include:

a) Psihoterapia

Pentru multe persoane, acceptarea unui tratament psihologic nu este ușoară. Stigmatul ideii că „totul e în capul meu” doare mai tare decât simptomele. Dar realitatea este că psihoterapia nu reduce suferința prin negarea simptomelor, ci dimpotrivă, prin validarea lor și prin explorarea semnificației lor.

• terapia cognitiv-comportamentală
• terapia orientată pe traumă
• terapia focalizată pe emoții
• somatic experiencing
• abordări mind-body

Psihoterapia ajută la explorarea emoțiilor, regândirea interpretărilor catastrofice și recalibrarea sistemului nervos.

b) Reglarea corpului

• exerciții de respirație
• tehnici de grounding
• mișcare blândă (yoga, stretching, mers)
• odihnă adecvată

Acestea trimit corpului mesajul că este în siguranță.

c) Medicația – aliat, nu soluție exclusivă

Antidepresivele pot fi utile atunci când anxietatea sau depresia preocupă în mod semnificativ persoana, însă nu rezolvă problema în mod izolat. Ele pot reduce intensitatea simptomelor, ajutând persoana să poată lucra mai eficient în terapie.

d) Educația despre boală

Când persoana înțelege cum funcționează tulburarea, nivelul de anxietate asociat simptomelor scade semnificativ.

e) Reluarea treptată a activităților

Evitarea totală întărește frica de simptome. Întoarcerea treptată la activități ajută corpul să-și recapete sentimentul de normalitate.

 

 

7. O concluzie necesară: corpul nu minte

Tulburarea de simptome somatice nu este o condamnare. Nu este o dovadă de fragilitate, ci un semn că organismul funcționează dintr-un loc suprasolicitat, epuizat sau rănit.

Este o invitație — uneori dificilă, uneori dureroasă — de a ne reîntoarce spre propriul corp, nu ca spre un dușman, ci ca spre un mesager. Vindecarea nu vine peste noapte. Necesită răbdare, curaj, explorare interioară, sprijin și, uneori, schimbări semnificative în viață.

Simptomele nu sunt „în capul persoanei”, ci în corpul ei. Sunt reale, autentice, demne de respect și de înțelegere.

Pe măsură ce persoana învață să își cunoască mecanismele interioare, să își recunoască emoțiile, să își exprime nevoile și să își accepte vulnerabilitatea, corpul încetează să mai fie o scenă de alarmă. Devine din nou un loc trăibil. Un partener. Un spațiu sigur.

Vindecarea este posibilă. Lentă, dar reală. Și începe cu primul pas: recunoașterea faptului că ceea ce simți are sens, are cauze, are explicații — și, mai ales, poate avea soluții.